Updates, Live

Tuesday, March 27, 2007

Intalniri neasteptate cu romani - Ion Vasilescu

Ion Vasilescu, A Garden in GranadaAm vazut cu cateva zile in urma un film cum nu am mai vazut pana acum. Labirintul lui Pan (El Laberinto Del Fauno), facut de Guillermo del Toro.
Este un film de o magie coplesitoare, il asez pe my short-list of movies, printre primele zece sau douazeci de filme pe care le-am vazut vreodata.
Inchipuiti-va doua universuri in paralel - universul feroce al Spaniei din primii ani de dupa razboiul civil, cu combatanti deveniti monstri - si universul visurilor unei fetite care crede in zane, in fauni, care crede ca libelulele sunt spiridusi, iar copacii sunt oameni intelepti.
Inchipuiti-va toate acestea cu imaginatia luxurianta a unui mexican, cum este Guillermo del Torro. Filmul mi-a readus in memorie operele lui Remedios Varo, pictorita nascuta in Spania care si-a trait o mare parte a vietii in Mexic. Aceeasi imaginatie stranie, imaginatie de alchimist, infricosatoare si fascinanta - insa in filmul lui Guillermo del Toro dimensiunile imaginarului merg si mai departe - si in universul fetitei, si in universul maturilor. Inocenta fetitei face ca imaginatia ei sa nu aiba limite, atrocitatea adultilor merge si ea pana acolo unde refuzam sa mai acceptam realul. Barocul inocentei si barocul atrocitatii. Cele doua universuri evolueaza in paralel, dar in perfect dezacord - doua suvoaie puternice de apa care curg in contrasens. Si raman in dezacord, chiar daca in mod subtil isi trimit semnale unul celuilalt. Universul inocent al fetitei este din ce in ce mai mult tulburat de monstri care isi au corespondenta in universul maturilor. In timp ce in universul maturilor se petrec din cand in cand lucruri neobisnuite, provocate de imaginatia fetitei. Si incepi sa te intrebi care este universul real. Acesta este filmul lui Guillermo del Toro.
Am ramas in sala dupa ultima secventa de film, coplesit - pe ecran se derula acum post-genericul. Intelegeam ca vazusem unul din cele mai importante filme ale pasiunii mele de cinefil. Scara mea de valori cinematografice fusese zguduita in seara aceea, capodoperele se cuveneau asezate de acum dupa alte criterii.
Iar post-genericul defila mai departe.
Si deodata pe post-generic a aparut un nume care m-a facut sa ma intorc imediat cu multi ani in urma.
---------------------------------
Gara de Nord - fiecare tren este anuntat cu un semnal sonor care reia o melodie ramasa proaspata peste timp. Imi amintesc de tineretea mea, cand era cantata de catre o fata fermecatoare ... Glasul rotilor de tren, glasul Margaretei Paslaru, melodia care fusese compusa candva de mult de tot de catre Ion Vasilescu.
O alta melodie a lui Ion Vasilescu, Spune-mi unde cand si cum, reluata si ea peste ani, vocea Pompiliei Stoian ... anii tineretii mele, cu vedetele care isi incepeau atunci cariera muzicala.
Ion Vasilescu - auzeam la radio melodii compuse de el, numele era rostit intotdeauna cu un soi de veneratie. Muzica usoara, muzica de opereta, muzica simfonica, muzica de film. Coplesea.
Aveam sa dau peste ani de informatii despre filmele la care compusese muzica.
Erau doua filme romano-italiene, produse in timpul razboiului. Subiectul lor nu imi este cunoscut, dar titlurile sunt sugestive.
Odesa in flacari era facut in 1942, in regia lui Carmine Gallone. Nicolae Kiritescu era unul dintre scenaristi. Juca in el marea soprana Maria Cebotari, jucau Silvia Dumitrescu si George Timica. Silvia Dumitrescu-Timica avea sa fie pe scena pana la 90 de ani.
Escadrila alba, cel de-al doilea film, facut in 1944, era regizat de catre Ion Sava, jucau in el Lucia Sturza Bulandra si Marcel Anghelescu.
Lucia Sturza-Bulandra era la al doilea film - primul fusese in 1911, Amor fatal, regizat de unul din pionierii cinematografiei romanesti, Grigore Brezeanu. Lucia Sturza ii avea ca parteneri pe sotul ei, Tony Bulandra, pe Neamtu-Ottonel (pe care l-am apucat si eu, l-am vazut la National intr-un spectacol cu Macbeth), pe Aurel Barbelian. Juca si regizorul, Grigore Brezeanu (care era si el la primul sau film - avea sa moara in 1919, la numai 27 de ani - a regizat sase filme si a fost producatorul unuia din cele mai cunoscute filme romanesti ale inceputului, Razboiul Independentei).
Vorbind de pionieri ai filmului romanesc, am avut sansa sa il cunosc pe Tudor Posmantir, locuia in acelasi bloc in care locuiam si eu, pe strada care atunci se numea Nikos Beloianis. Se numise Atena, dupa 1989 avea sa devina strada Take Ionescu. Strada se numea Beloianis, dar pana prin 1960 bustul lui Take Ionescu era acolo, asezat la intersectia strazii cu bulevardul Magheru, in dreptul blocului Casata, unul din blocurile bucurestene cazute la cutremurul din 1977.
Eram copil, iar Tudor Posmantir era trecut de saptezeci de ani, imi amintesc de stampele japoneze care ii umpleau apartamentul, fusese in tinerete in Japonia, despre care avea sa isi aminteasca in primul lui film, Peste mari si tari, facut in 1921. Pacat ca nu am cum sa vad un alt film al lui, Viata unui oras, a fost operatorul filmului, regizor era Jean Mihail, pentru ca as fi vrut sa il compar cu alte trei filme, cu Mannahatta lui Paul Strand si Charles Sheeler, cu Berlin: Die Sinfonie der Großstadt al lui Walter Ruttmann si cu Omul cu camera al lui Dziga Vertov. Bucurestiul, New Yorkul, Berlinul, Moscova.
Sa ma intorc insa la Escadrila alba, filmul facut in 1944 - pentru Lucia Sturza-Bulandra avea sa fie al doilea si ultimul film - isi va continua marea cariera artistica pe scena - Marcel Anghelescu avea sa mai joace in multe filme - cel mai mult m-a impresionat in Darclée, unde interpreta un rol secondar, pe compozitorul Leoncavallo, punea in rol atata caldura, atata omenie, mi-a ramas peste ani imaginea lui.
A Garden in GranadaAsadar doua filme a caror muzica era compusa de Ion Vasilescu. Mai exista insa un film si mai vechi, din 1938, produs la Hollywood, Starlight Over Texas, cunoscut in Europa sub titlul Moonlight Over Texas. Un western, cu actiunea pe undeva prin Texas, ca mai toate westernurile. Ion Vasilescu a realizat banda sonora a filmului. Iar una din melodiile din film este compusa de el.
A Garden in Granada, am reusit sa gasesc pe web o imagine a portativului purtand notele melodiei, si imaginea copertei discului: melodia compusa de Ion Vasilescu pentru filmul Starlight Over Texas. Versurile aveau trei coautori: Sam M. Lewis, Abel Baer si Ion Vasilescu. Melodia era cantata in film de actorul principal, Tex Ritter, un singing-cowboy al anilor 30-40, star in westernuri de categorie B, cum este prezentat pe imdb.


Rafael Medina
Versurile melodiei au si o versiune spaniola, realizata de Manuel del Rio, En Los Jardines De Granada.
Oye esta canción, mi nena,
que ya es la hora del amor;
la luna nos aguarda
con el ruiseñor.
In versiunea spaniola melodia avea sa fie cantata de catre Rafael Medina, La Voz Romántica de los años 40.
En los jardines de Granada
cerca del Darro y del Genil,
entre magnolias escondido,
tengo un palacio para ti.Es una canción fabulosa, aveam sa gasesc pe web! Si scris cu majuscule, LA CANCIÓN ESTA SUPER PADRISIMA..
Alli los besos son más dulces
y alli podrá rivalizar
el suave aliento de ta boca
con el clavel y el azahar,
y entre rumores
que son las notas de un cantar,
yo veré en tus ojos
la profundidad del mar.Aveam sa aflu a doua zi ca exclamatia aceasta, super padrisima, este un slang mexican - daca ar fi sa gasesc un echivalent in slangul romanesc, ar fi poate Cantecul este rupere ... sau poate Cantecul este super marfa ... stiu si eu?:)
En los jardines de Granada,
cerca del Darro y del Genil,
alli te espero en el palacio
que he edificado para ti.
Rafael Medina, interpretul melodiei, nascut la cativa ani dupa Ion Vasilescu, in 1907, marile lui succese au fost candva prin anii '40 ...
Mira como todo calla
escuchando mi canción;
descansa tú la frente
en mi corazón.
Unul din teatrele bucurestene, Teatrul Regional Bucuresti, a capatat numele compozitorului, Teatrul Ion Vasilescu. Am citit ca teatrul acesta nu mai este. Isi avea sala pe strada Eremia Grigorescu, foarte aproape de statuia lui Alexandru Lahovary. Am vazut odata un spectacol acolo, il cunosteam pe actorul Stelian Cremenciuc, era prieten cu Fag Negrescu, unul dintre cei mai buni prieteni pe care i-am avut de-a lungul anilor.
Si anii au trecut, au venit alte si alte generatii, si in teatru, si in cinematografie, si in muzica usoara, alte generatii cu alte gusturi, cu alte stiluri, cu alte personalitati.
-----------------------------------------
Eram acum in sala cinematografului din Ballston, de langa Washington, la sfarsitul Labirintului lui Pan. Post-genericul se derula, iar eu incercam sa inteleg ce se intamplase.
Vazusem un film care facea prapad in lumea filmelor pe care le stiam, era de fapt un nou limbaj filmic, o noua arhitectura cinematografica - doua universuri paralele in contrasens, ignorandu-se unul pe celalalt si comunicand subtil intre ele, disputandu-si fiecare dreptul de a fi considerat universul real - lumea de basm a unei fetite si lumea feroce a adultilor. Amandoua universurile luptau sa se dovedeasca reale, amandoua pareau la fel de imaginare.

Remedios Varo, Encounter

Remedios Varo, Nacer de nuevo
Remedios varo, Papillia Estelar
Remedios Varo, Fenomeno
Remedios Varo, Vampiros Vegetarinos
Remedios Varo, La Revelacion o el Relojero






Remedios Varo, Exploracion de las fuentes del Rio Orinoco
Amintirea operelor pictoritei Remedios Varo imi tot revenea, poate mai mult ca sa imi dea un punct de sprijin in acceptarea lumii pe care o vazusem pe ecran.
Iar post-genericul defila mai departe.
Si deodata am vazut numele lui Ion Vasilescu: melodia En Los Jardines De Granada, interpretata de Rafael Medina. Una canción fabulosa, super padrisima!


(Iberic and Iberic-American Cinema)

(Intalniri neasteptate cu Romani)

Sunday, March 25, 2007

Snapshots without Camera - Do They Have a Language, These Romanians?

Michael Godard, Martini Club
The Martini Club
of
Lost Snapshots





Intru sa mananc intr-un restaurant turcesc din Bethesda. Merg des sambata acolo, au mancare foarte buna si nu e prea scump.
Cum nu sunt locuri libere la mese, ma asez la bar. Comand un Seafood Chowder (pentru el am venit de fapt) si niste chiftele (care la turci inseamna de fapt bucati subtiri de carne la gratar).
Langa mine se aseaza o doamna foarte in varsta, care intra imediat in vorba.
- S-a facut frumos, nu-i asa?
- Da, Doamna, s-a facut frumos. A plouat toata ziua, dar acum e frumos.
- Ce ziceti, restaurantul asta e bun?
- Eu zic ca da. E destul de bun. Eu vin aici de fapt pentru mancarea turceasca - mancarurile lor seamana mult cu mancarurile din tara mea.
- Dar din ce tara sunteti?
- Romania.
- Locuiti in Romania?
- Ei, nu, mi-ar fi cam dificil sa vin la resaurantul asta in fiecare sambata. Dar am locuit acolo.
- Si sunteti nascut in Romania?
- Nu, e mai complicat. Sunt nascut in Franta, dar am trait in Romania. Sunt roman.
- Si vorbiti franceza?
- Da, destul de bine.
- Vorbiti si ... .... ... cum sa zic? Domnule, vorbiti si ... asta ... au romanii astia limba lor?

I am in a Turkish retaurant in Bethesda, near DC. I come often there, for their Seafood Chowder. As there are no free tables, I take a place at the bar. An old lady is sitting near me and starts the conversation:

- Nice weather this evening.
- Yes, Madam, it's nice. It rained all day, now it's nice.
- Is this a good restaurant?
- I think so. It's okay. I come here mostly for their cuisine. Turkish cuisine is pretty close to the one of my country.
- Where are you from?
- Romania.
- Romania?
- Yes, Romania, what's the big deal?
- Do you live in Romania?
- No, it would have been kind of difficult to come to this place on Saturdays, to have the Seafood Chowder. I'm now living here, I used to live in Romania.
- Were you born in Romania?
- Well, no, it's a bit complicated. I was born in France, only I lived most of my life in Romania.
- Do you speak French?
- Yes, quite well, I think.
- And do you speak also .... ..... .... do they have a language, these Romanians?

HUGE LAUGH (from me).

- Madam, it's the creaziest thing I've ever heard. Thank you, you made my day. Yeeeeees, we have a language.
- Excuse me, you know, I speak only English.

She went on:
- Say me something in Romanian. For instance, what day we are?
- Pai pe douazeci si patru.
- It sounds so funny.
- Well, for me English sounds funny, matter of perspective.
- You are right. Sorry to know nothing about your language, I am an old lady, I am 83.
- That's fine, don't worry.

Cred ca doamna aceasta a aflat intr-un sfert de ora foarte multe despre Romania. A aflat ca oamenii de acolo sunt veseli, buni la suflet, prietenosi.

John George Brown - Cornered

John George Brown - Cornered, 1899
Caut de zor pe web imaginea unei picturi de John George Brown pe care am vazut-o la Phillips Collection - e cu aceeasi barbosi, de data asta asezati in fata sopronului, cu niste bere la indemana. Daca o gasesc, o pun pe blog. Daca nu ...

Un dar pentru Danu

Modi - Elena Povolozky, 1917, la Phillips Collection
Modi - Elena Povolozky, 1917, la Phillips Collection

Saturday, March 24, 2007

Zidul Berlinului / Das Leben der Anderen

Cartier-Bresson, Zidul Berlinului
Fotografia este facuta de Cartier-Bresson. Cativa copii se joaca foarte aproape de un zid care desparte strada in doua. Un baietel si trei fetite. Una din cele trei fetite se apropie de ei, o alta cauta niste pietricele , baietelul se apropie tot mai mult de zid. Cea de-a treia fata incearca sa se suie pe zid, ea este mai mare decat ceilalti. Insa zidul parca ii fascineaza pe toti.
Fotografiile lui Cartier-Bresson au fost denumite momente decisive. In fotografia aceasta este liniste si inocenta. Joaca inocenta. Curiozitate inocenta. Numai ca zidul are deasupra sarma ghimpata. Este Zidul Berlinului, iar copiii sunt in partea occidentala. Dincolo de zid este lagarul comunist.
Inocenta unor copii fata in fata cu realitatea unui sistem politic infricosator - Cartier-Bresson si momentele sale decisive de arta fotografica.
Imi amintesc de calatoria mea candva demult in Berlin - am fost la un congres de calculatoare, impreuna cu alti trei colegi de institut - era o formula pe care se putea iesi din tara in Est - participarea la un congres stiintific (cererea de viza intra in categoria congres-proces-deces) - si eram excitati de apropierea de Berlinul Occidental. Ne-am suit in turnul televiziunii unde era un restaurant rotitor.
Intr-o seara am luat-o pe Unter den Linden, cu gandul sa ne apropiem de Poarta Brandenburgului pana in momentul in care vom fi opriti. Nu a fost nevoie. Nu stiu daca ati incercat vreodata sa mergeti pe linia ferata in fata unui tren, care vine din departare. La un moment dat, cand trenul e inca departe, sari din instinct de pe sine. Asa a fost si atunci. Eram cu colegii mei, toti ne-am intors la un moment dat, din instinct.
De abia dupa aceea ne-am uitat in jur, la trotuarele lui Unter den Linden. Vitrine uriase, in spatele lor intr-o lumina orbitoare blanuri superbe, automobile, articole de mare lux - era intrarea in iadul comunist, pavata cu amagiri.
Aveam in tara sotia, copilul, mama. Cum as fi putut sa fug? Dar faptul ca eram atat de aproape de libertate ma inebunea.
Vitrinele si zidurile erau pline de imagini oficiale - dar cum intrai in camera de hotel si dadeai drumul la radio, era pe postul vest-berlinez.
Si restaurantul din turnul televiziunii se rotea usor - am vazut pe indelete cladirile de dincolo. Si apoi imaginea lor a disparut. Rotatia dura o ora, cam vreo douazeci de minute erai in dreptul Berlinului de Vest.
Peste doua zile am plecat cu trenul local spre Postdamm, traseul era chiar pe langa granita cu Berlinul celalalt.
Lumea cealalta. Noi eram in partea de dincoace.
Das Leben der Anderen, Viata Celorlalti, un film de Florian Henckel von Donnersmarck, l-am vazut duminica trecuta. Zidul Berlinului a cazut de mult. Am vazut filmul la un cinematograf din Bethesda, langa Washington.
Un securist primeste sarcina de a supraveghea o pereche - un scriitor si iubita lui, o actrita. Suntem in 1985, in Berlinul Rasaritean - scriitorul este loial regimului comunist - crede in valorile afisate de comunism - sau poate se iluzioneaza, este mai comod. Insa trebuie supravegheat - unul din puternicii regimului este inebunit dupa actrita, si securitatea trebuie sa pandeasca scriitorul pana il prinde cu ceva, pentru a-l inlatura.
Evolutia scriitorului, dar si a securistului care il supravegheaza, este uluitoare - dar nu vreau sa povestesc filmul.
Este zguduitor.
Mi-am luat de la cinematograf o revista cand am plecat, care comenteaza toate filmele noi aduse acolo (este ceea ce se cheama un cinematograf de arta, - filmele de acum sunt Das Leben der Anderen, El Laberinto del Fauno, The Queen, Volver). Revista cuprinde cronici ale catorva filme, scrise chiar de regizori.
Regizorul-scenarist al filmului acesta, Das Leben der Anderen, scrie ca el este un adept al teoriei lui Jung, dupa care in fiecare din noi zac toate calitatile si toate defectele, ca potentialitati - fiecare din noi este asa cum actioneaza, deci asa cum isi alege din el insusi si cum rejecteaza celelalte potentialitati - care insa zac in noi mai departe si pot la un moment dat sa erupa.
Si atunci, zice regizorul-scenarist, fiecare scena a filmului si-a compus-o gandindu-se, oare cum as actiona eu daca as scoate la iveala partea aceasta din mine?
Chiar prima scena, in care securistul il interogheaza pe un tanar, autorul a imaginat-o gandindu-se la ideologul fanatic/aparatchickul perfect care zace in el ca potentialitate.
Si asa i-a zugravit pe toti. S-a imaginat si in rolul prostituatei care isi are clientii in blocul locuit de securisti, si in rolul ministrului porc, si in rolul ticalosului vesel care este superiorul securistului, s-a imaginat in fiecare rol.
Metoda aceasta, continua regizorul, l-a ajutat sa devina foarte nuantat, sa nu condamne fara apel, ci sa se straduiasca sa inteleaga adancimile fiecarui rol - atunci cand incerci sa iti descoperi raul din tine ceva te opreste sa condamni, esti mai curand indemnat sa intelegi.
Dupa ce am vazut filmul am vorbit la telefon cu baiatul meu, care mi-a spus ca a citit intr-o cronica a filmului despre asemanarea cu o fuga muzicala - temele vin, se adauga polifonic altor teme, parasesc scena, revin.
Iar tema principala, trezirea constiintei, are loc in acelasi timp si in securist, si in scriitor. Ca intr-o fuga muzicala - scriitorul si securstul devin doua voci, una urmandu-i celeilalte.
Cred ca momentul cheie, trigerrul, care a declansat trezirea securistului a fost acela in care actrita, revenita acasa dupa umilinta din masina (nu vreau sa spun mai mult pentru ca sper ca filmul sa fie vazut de cei care ma citesc), dupa ce face dusul si se intinde in pat, ii spune scriitorului, strange-ma in brate, atat - iar el, ros de gelozie, intelege totusi ca este vorba de ceva mult mai profund, pentru ca este capabil de dragoste.
Si sigur ca ultima scena, din librarie, m-a facut sa plang de emotie.
La cateva zile dupa film, am inceput sa il privesc mai nuantat. Poate ca evolutia unora dintre personaje nu este suficient motivata. Poate ca unele actiuni nu sunt credibile. Poate. Este insa un film zguduitor.
Isi are subtilitatile lui, care pot fi probabil pricepute numai de cei care au trait acolo, inainte si dupa 1989. Filmul se incheie la cativa ani dupa caderea zidului Berlinului, iar libraria din scena finala se numeste Karl Marx - sunt sigur ca regizorul a ales in mod special libraria aceasta - mesajul poate fi ca evolutia noastra este lenta, trecutul lasa urme puternice in noi, care nu se sterg cu usurinta.
Si Ulrich Mühe, interpretul capitanului de securitate Wiesler - fata aceea nemiscata, care ne comunica toate trairile lui fara sa i se miste macar un muschi al fetei, fara sa clipeasca - doar in scena finala ochii i se deschid, si omul acela devine deodata frumos - iar noua in sala ne dau lacrimile, de abia atunci.
Cinematograful din Bethesda isi are spectatorii pe care ii merita - sala a izbucnit in aplauze.



(Cartier-Bresson si momentele lui decisive)

(German and Nordic Cinema)

Labels:

Wednesday, March 21, 2007

Cézanne, Montagne Sainte Victoire vue prés de Gardanne, à Washington National Gallery

Cézanne, Montagne Sainte Victoire vue prés de Gardanne, c.1887






(Washington DC National Gallery of Art)

(Cézanne)

Labels:

Corot at the Washington National Gallery






Agostina, 1866

Corot, Agostina, 1866


Beach near Etretat, c. 1872

Corot, Beach near Etretat, c. 1872



Forest of Fontainebleau, 1834

Corot, Forest of Fontainebleau, 1834

The Island and Bridge of San Bartolomeo, Rome, 1825/1828

Corot, The Island and Bridge of San Bartolomeo, Rome, 1825/1828









(Washington DC National Gallery of Art)

(Corot)

Labels:

Ilse Bing, It was so Windy in the Eiffel Tower

Ilse Bing, It was so Windy in the Eiffel Tower, 1931

O istorie cu Banu Radulescu

Bucuresti, Casa Veche pe Strada 11 Iunie
Spre sfarsitul anilor '60 prin librariile bucurestene aparuse o carte a unui autor de care nu mai auzisem pana atunci. Omul se numea Banu Radulescu, ceea ce mi-a trezit curiozitatea, numele meu de familie fiind taman Radulescu-Banu.
Nu am cumparat cartea, dar peste putin timp, la o petrecere de familie, tatal meu scoate cartea si o arata cumnatului si cumnatei, uite, mi-a aparut o carte, am ramas toti ca la dentist, si mama, si eu, si fratele mamei, si sotia lui, si cei doi veri ai mei.
Deodata il pufneste rasul, na, ca v-am pacalit, habar n-am cine-i autorul, dar nu e ciudat sa il cheme Banu Radulescu?
Au trecut anii, si unul dupa altul toti oamenii astia care mi-au luminat copilaria s-au stins. Primul care s-a prapadit a fost tata, apoi au urmat unchiul, apoi matusa, apoi un alt unchi, am devenit foarte repede cel mai batran barbat din familie.
Si au trecut multi ani, eram acum in 1990 - intr-o seara la televizor apare nici mai mult nici mai putin decat scriitorul Banu Radulescu in persoana. Atunci am aflat ca fusese detinut politic si ca era decis sa se ocupe de rememorarea calvarului atator romani prin puscariile comunistilor.
Mi s-a parut ca semana fizic destul de mult cu tatal meu, era slab, si avea parca un zambet resemnat si intelept.
A doua zi, un coleg de serviciu m-a intrebat, Pierre, l-am vazut aseara la televizor pe scriitorul Banu Radulescu, este cumva tatal tau?
I-am raspuns ca nu si ca este o pura coincidenta de nume.
Peste vreo doua saptamani un alt coleg m-a intrebat acelasi lucru, apoi altul si altul.
Si deodata am inceput sa primesc telefoane.
Alo, casa scriitorului Banu Radulescu?
Nu, raspundeam de fiecare data, e o confuzie de nume, eu sunt inginerul Radulescu-Banu, aveti numarul gresit.
Telefoanele s-au indesit. Primeam macar doua - trei telefoane in fiecare saptamana, alo, casa scriitorului Banu Radulescu?
Peste vreo cateva luni am primit un telefon la serviciu, pe interior, alo, scriitorul Banu Radulescu? Imi cer scuze ca va deranjez, sunt seful de cabinet al domnului deputat Ciuceanu, va rog sa asteptati putin la telefon.
Am raspuns imediat, domnule, sa traiesti si dumneata, sa traiasca si scriitorul Banu Radulescu, sa traiasca si domnul deputat Ciuceanu, sa traiasca si domnul Iliescu, sa traiasca si Regele Mihai, ca sunt cautat toata ziua buna ziua acasa la telefon, asta o inteleg, dar spuneti-mi si mie, cum dracu' ati gasit numarul meu de la serviciu si interiorul?
Mi s-a parut ca seful de cabinet al distinsului parlamentar nu a apreciat stilul meu un pic prea popular, pentru ca a mormait ceva de genul, scuzati-ma, dar nu inteleg nimic din ce spuneti, nu inchideti, ca domnul deputat vrea sa vorbeasca cu dumneavoastra, zic, dar nu sunt eu scriitorul, pacatele mele si am inchis telefonul.
A mai trecut vreun an, telefoanele au continuat, intr-o vineri seara m-a sunat o doamna, alo, casa scriitorului Banu Radulescu?
Nu, imi pare rau ca trebuie sa va dezamagesc, dar aveti numarul gresit, ma cheama intr-adevar Radulescu-Banu, dar nu sunt eu scriitorul.
Atunci inseamna ca esti de la Securitate.
Vai doamna, dar va inselati - ma rog, nu aveti de unde sa stiti, dar de unde trageti concluzia ca sunt de la Securitate? Pai, ce, acum toti cei care nu sunt rude cu scriitorul Banu Radulescu inseamna ca sunt de la Securitate? Ar trebui sa ma si supar, zau asa, dar inteleg ca sunteti emotionata ca vi s-a dat numarul gresit, asa ca trec peste asta.
Domnule, sa stiti ca mi-e si frica de dumneavoastra.
Doamna, nu trebuie sa va fie frica, de altfel, daca vreti, puteti sa inchideti telefonul, dar sa stiti ca de vreo doi ani sunt sunat de doua-trei ori pe saptamana, imi pare rau ca nu am numarul scriitorului, ca sa pot indruma oamenii.
Pai bine domnule, nu ti se pare ciudat ca de fiecare data cand cineva cere de la informatii numarul scriitorului i se da numarul dumitale? Pai chiar daca dumneata nu esti de la Securitate, sigur ca Securitatea a aranjat treaba asta cu numarul de telefon. Mai bine inchid.
Doamna, puteti sa inchideti, e dreptul dumneavoastra, dar va marturisesc ca as prefera sa mai discutam putin, mi se pare ca sunteti putin speriata si simt ca este de datoria mea sa incerc sa va linistesc. Uitati, argumentul pe care mi l-ati dat mi se pare pertinent, si acum imi dau seama ca eu nu am cerut niciodata numarul scriitorului dela Informatii, s-ar putea sa aveti dreptate.
Bine, o sa mai stam putin de vorba, a raspuns doamna, eu lucrez in ture la un combinat din Resita si acum tot nu am ce face.
Resita? Fantastic. Stiti ca am fost de foarte multe ori acolo, in delegatie? Vai, ce imi place orasul asta! Aoleu, sa nu va speriati si acum, sa credeti ca e ceva necurat ca tocmai eu, cel cu potriveala de nume si de telefoane am fost si la Resita. Ca barbat, inteleg perfect momentul dumneavoastra de panica.
Hehe, eu nu am avut noroc la barbati. Sunt divortata, si ca sa fiu sincera, m-as mira sa mai gasesc un barbat care sa imi ofere ceea ce de fapt merit. Ce sa fac, sunt o romantica incurabila.
Mi-am dat seama ca discutia aluneca pe o panta primejdioasa. Invatasem putine lucruri in viata, dar le stiam bine, si unul din lucrurile astea era ca o femeie nu poate fi in acelasi timp divortata, romantica si mai naiva decat mine, asa ca i-am declarat ca discutia mi-a facut o vie placere si ma bucura cel mai mult faptul ca realizez ca momentul de panica i-a trecut, ca poate oricand sa ma sune la telefon, de altfel imi stie numarul, ca nu stiu daca voi mai avea ocazia sa trec prin Resita, si asa mai departe.
A mai trecut un an. Intr-o dimineata, suna telefonul. O voce foarte tanara, alo, casa scriitorului Banu Radulescu? Ah, draga Banule, sunt intr-o situatie disperata. Nu stiu daca iti mai amintesti de mine, sunt nepoata ta, tata nu mai vrea sa imi plateasca taxele la facultate, ce ma fac? Si a inceput sa planga.
Am un defect mare, nu rezist la lacrimi feminine. E stupid, stiu, dar asta sunt. I-am zis, domnisoara, ascultati-ma cu atentie. Eu nu sunt scriitorul Banu Radulescu, sunt inginerul Radulescu-Banu, dar povestea dumitale m-a emotionat. Vreau sa te ajut. Uite, pentru ca esti plansa, da-mi te rog numarul dumitale de telefon - voi suna eu la Informatii sa aflu numarul unchiului dumitale si te sun imediat inapoi.
Zis si facut. Sun eu la Informatii, va rog sa imi dati numarul de telefon al scriitorului Banu Radulescu.
Imi da numarul meu.
Zic, ma scuzati, asta e numarul meu. Eu vreau numarul scriitorului.
Nu avem alt numar in cartea de telefon, va convine, bine, nu ...
Mi-am amintit brusc ca Banu Radulescu era editorul seriei Memoria. Zic, bun, atunci vreau numarul de telefon al fundatiei Memoria.
Nu figureaza in cartea de telefon.
Ce o fi facut domnisoara mai departe, nu am de unde sa stiu. I-am telefonat si am sfatuit-o sa mearga la sediul Asociatiei Fostilor Detinuti Politici sa il caute acolo.
Peste cativa ani am aflat din ziare despre incetarea lui din viata.Vestea m-a intristat, mi-am dat seama ca odata cu disparitia lui, se mai incheia un capitol din viata mea. Telefoanele au mai continuat catva timp, tot mai rare.

Saturday, March 17, 2007

Gare Saint Lazare, Paris - Three Moments, Descending in Time

Cartier-Bresson, Behind Gare Saint Lazare, 1932

Cartier-Bresson, 1932




Claude Monet, Gare Saint Lazare, 1877

Claude Monet, 1877



Edouard Manet, The Railroad, 1873

Édouard Manet, 1873



(Cartier-Bresson si momentele lui decisive)

(Manet)

(Monet)

Labels: ,

Cartier-Bresson, Nord - Pas de Calais

Cartier-Bresson, Nord - Pas de Calais, 1976
Cartier-Bresson si momentele decisive in arta fotografica


(Cartier-Bresson si momentele lui decisive)

Tour Eiffel vue par trois artistes

André Kertesz, Under the Eiffel Tower
André Kertész
l'Eiffel: sous la tour géante, les hommes comme des fourmis



Germaine Krull, Eiffel Tower

Germaine Krull
l'Eiffel: le paysage industriel



Else Thalemann, Architectural Abstraction of the Eiffel Tower
Else Thalemann
l'Eiffel: l'abstraction architectonique

Paris in Transition, exposition d'art photographique organisée à la National Gallery of Art de Washington. Trois versions de la Tour Eiffel: l'approche méditative de Kertész, l'usine comme paradigme à Germaine Krull, la vision abstracte d'Else Thalemann.

Bill Brandt, Nud in alb-negru

Bill Brandt, Nud in alb-negru, 1952

Cartier-Bresson si momentele lui decisive



(Sufi)

Labels:

Friday, March 16, 2007

Cartier-Bresson, Romania

Cartier-Bresson, Romania, 1975
Cartier-Bresson si momentele decisive in arta fotografica



(Cartier-Bresson si momentele lui decisive)

Cartier-Bresson, Bruxelles

Cartier-Bresson, Bruxelles, 1932
Cartier-Bresson si momentele decisive in arta fotografica


(Cartier-Bresson si momentele lui decisive)

Thursday, March 15, 2007

Cartier-Bresson, Sarutul

Cartier-Bresson, Sarutul
Cartier-Bresson si momentele decisive in arta fotografica


(Cartier-Bresson si momentele lui decisive)

Wednesday, March 14, 2007

André Kertesz, Orages sur Paris

André Kertesz, Orages sur Paris

Labels:

Tuesday, March 13, 2007

Eugène Atget, À la Grappe d'Or

Eugène Atget, À la Grappe d'Or, 4 Place Alligre
À la Grappe d'Or, 4 Place Alligre
Atget found the old heart of Paris, as it had been left by Marville and Emonds.

Labels:

Mona Fratila - La capat de lume...

Dora Maar, Coquillage, 1934

Dora Maar, Coquillage

la capat de Lume, acolo unde se intalnesc Pamantul si Cerul, dintr-o cochilie apare o gingase mana de femeie , care incearca timid nisipul... un nou inceput?

Mona Fratila

Charles Marville

Charles Marville, Rive Gauche vue du Pont des Saints Peres
Rive Gauche vue du Pont des Saints Pères
Charles Marville, le témoin élégiaque d'un Paris qui n'est plus...

Charles Marville, Rue de la Bucherie
Rue de la Bûcherie
l'eau, ruisselant prés du trottoir...

Charles Marville, Hotel de la Marine
Hôtel de la Marine
la lanterne, entre clair et obscure...


Charles Marville, Rue Saint Jacques
Rue Saint Jacques
deux hommes, à peine vus, presque des ombres...

Charles Marville, Rue de Bourdonnais
Rue de Bourdonnais
les jeux du clair et de l'obscure...


Charles Marville, Rue de Cygne, Rue Mondatour
Rue de Cygne, Rue Mondatour
c'était le Paris du temps des chariots...



Charles Marville, Rue Tirechappe
Rue Tirechappe
Charles Marville, le chanteur triste d'une vielle balade...



Labels:

Monday, March 12, 2007

The Paris of Pierre Emonds

No human heart changes half so fast as a city's face.
(Baudelaire)


Pierre Emonds, Demolition Place Dauhine, c. 1871
The photographs of Pierre Emonds speak about a Paris in transition - the epoch of Napoleon III and of Baron Haussmann, and further, up to the end of the nineteenth century. the old streets and buildings were replaced by the great boulevards - and for many Paris lovers it was like the heart of the city would be no more.

The photos of Pierre Emonds and of Charles Marville are witnesses of this dramatic transition. Then Eugène Atget would come to show us that the old heart was still there.





The first photo shows the demolition of Place Dauphine.





Pierre Emonds, Mur de Philippe-Auguste, c. 1869







Mur de Philippe-Auguste:











Pierre Emonds, Rue des Ecoles, 1871



Rue des Ecoles
















Pierre Emonds, Tourelle, Rue Larey, c. 1873




Tourelle, Rue Larey - I liked this photo for a very special reason: it resembles 102, Rue du Cherche-Midi, where I lived my first years.










I discovered Emonds just two days ago: one of his photographs was on display at the exhibition organized at the Washington DC National Art Gallery. The photo was showing Les Arènes Romaines, on Rue Monge. They were discovered by chance, during the excavations ordered by Haussmann. A fortunate discovery, the only remnant of the Gallo-Roman period.


I was in Paris for a week in 1999, after a pause of more than fifty years, and I had the chance of walking on some places photographed by Emonds and by Atget. So it happened. I was once on Rue Monge, to visit an old friend of my mother, Madame Madeleine Foursac - and I came to see Les Arènes... Of course, they were very well restored in 1999 - the photo of Emonds shows the epoch of their discovery.



Pierre Emonds, Les Arènes Rue Monge, c. 1871

Labels:

Dora Maar

Paris, 1930


Dora Maar, Coquillage, 1934

Dora Maar, Poupee pendue au mur
Three delicate photos, made by Dora Maar. An image of Paris in 1930, then a splendid composition - a woman's hand resting over a coquillage, the Earth in the background - and a doll, hanged by a fence. I saw the third one last Sunday, at an exhibition organized at the Washington DC Art Gallery.
Then I looked on the web and I discovered the other two. The photograph with the hand and the coquillage is great - but all three are great, each on its own right.
Her famous love story with Picasso: they met firstly at Les Deux Magots, the rendez-vous of artists and thinkers - she was 29 and spoke Spanish fluently - Picasso was fascinated. She would keep his paintings for herself until her death - she was then 89.