Updates, Live

Friday, December 29, 2006

John Edwards made his big announcement

John Edwards

(click here for the Romanian version)

John Edwards made yesterday the big announcement. So, it's settled: he will seek the presidential nomination for 2008. The announcement was made in New Orleans. John Edwards was participating in a voluntary activity there, so he was dressed very casually: jeans, rolled up sleeves, the blueberry at his belt.
John Edwards started as a trial lawyer (like Ralph Nader). He entered politics as a Democrat and became eventually a senator representing the state of North Carolina. He remained in the Senate till 2004 when he ran unsuccessfully for vice-presidency.
John Edwards represents the traditionalist wing of the Democratic Party, linked to the unions, on the track opened by Roosevelt (New Deal) and followed by Trumann, and then by Johnson (Great Society), considering a strong system of support for the poor people with the necessary raise of taxes. Edwards is for the withdrawal from Iraq and for changing the course in the relationships within NATO and UN (in such issues as the Kioto Treaty, or the International Penal Court). Like any other Democrat, he supports the unconventional techs, to reduce the energy dependence.
A few words about his charisma - very necessary, of course, if you want the vote - Edwards has a nice smile and generally is agreeable looking. The kind of nice guy (the look cultivated also by Obama - I saw him yesterday on a show of Oprah Winfrey - Mrs. Obama is a wonderful lady, I sympathized for her on the spot - she has a great Harlem accent). Edwards' smile reminds me the smile of Carter (it seems that this kind of smile is possible only in the South - just my two penny opinion).
Edwards is the third Democrat to make the big announcement (after Tom Vilsak and Dennis Kucinich). January will bring most surely the announcements of Hillary Clinton and Barack Obama.
Who will represent The New Democrats ? I mean the center, where the former president Clinton belonged? The guys who understand better the realities of globalization, the guys who understand the need for a balanced budget. The former governor of the Commonwealth of Virginia, Mark Warner, renounced at the race. Evan Bayh, senator for Indiana, also renounced. Two major names remain: Bill Richardson, governor of New Mexico, and Tom Vilsak, governor of Iowa. I cannot see too many chances for them - which is bad, because America is no more in the industrial age (when John Edwards or Hillary Clinton would have been what the doctor says) - America este in full post-industrial age, in a flat world (according to Friedman), in competition with India and China.

John Edwards

John Edwards
(click here for the English version)

John Edwards. Si-a anuntat ieri oficial intentia de a candida in 2008 la presedintia Americii. Anuntul l-a facut in New Orleans, era imbracat in blugi, avea un mobil la centura, a participat la un soi de munca patriotica (absolut necesara de altfel in New Orleans) - si apoi a raspuns pe loc mai multor intrebari din multime.
A incercat sa obtina candidatura si in 2004 - atunci insa nu a reusit, a fost in schimb candidat la vicepresedintie, in ticket cu John Kerry.
Imediat ce John Kerry a anuntat ca recunoaste ca a fost invins de Bush, Edwards a trebuit sa isi interneze sotia de urgenta - i se descoperise o tumaore la san. Operatia a fost reusita si doamna Edwards pare acum in afara de pericol.
Edwards este de profesie avocat si s-a specializat in procese civile intentate de salariati sau de sindicate in diverse conflicte de munca (ca si Ralph Nader, eternul candidat nr. 3). Activitatea lui de avocat l-a apropiat in mod natural de Partidul Democrat. A intrat in politica si a devenit senator din partea statului North Carolina. Mandatul de senator s-a incheiat in 2004, cand Edwards a candidat la vicepresedintie.
John Edwards reprezinta curentul traditional din cadrul Partidului Democrat, legat de sindicate, si mergand pe linia inaugurata de Roosevelt (New Deal) si dusa mai departe de Trumann, si apoi de Johnson (Great Society) - este o orientare de stanga, care considera necesara existenta unui cadru puternic de sustinere a familiilor sarace, cadru care sa fie sustinut de impozite. Pe plan extern, Edwards este in favoarea retragerii americane din Irak si pentru o alta atitudine in relatiile cu aliatii din NATO si in relatiile cu ONU (in chestiuni cum sunt de exemplu cele legate de tratatul de la Kioto, sau de Curtea Penala Internationala). Evident, ca orice democrat, pledeaza pentru sprijinirea tehnologiilor alternative care sa permita reducerea dependentei energetice.
Cateva cuvinte despre charisma - foarte necesara , bine inteles, daca vrei sa te voteze oamenii - Edwards are un zambet placut si in general o infatisare agreabila. E genul de nice guy (look-ul pe care si-l cultiva si Obama de altfel - ieri l-am vazut si pe el, alaturi de nevasta-sa - pe care am simpatizat-o instantaneu, are un accent de Harlem care face toti banii - intr-o emisiune TV moderata de Oprah Winfrey). Zambetul lui Edwards mi-l aminteste pe cel al lui Carter (se pare ca zambetul asta nu il poti avea decat daca esti originar din Sud, cazul lui Edwards ca si cel al lui Carter, dar este fireste o parere personala).
Edwards este al treilea democrat care isi anunta oficial dorinta de a candida (dupa Tom Vilsak si Dennis Kucinich). In ianuarie sunt asteptati si Hillary Clinton si Barack Obama.
Cine ii va reprezenta insa pe The New Democrats - sau cum se autodenumesc, The Progressives? Adica orientarea de centru, careia i-a apartinut si fostul presedinte Clinton? Cei care inteleg mai bine realitatile si imperativele globalizarii, cei care inteleg mai bine imperativele unui buget echilibrat si ale reformarii sistemului de asigurari. Fostul guvernator al Virginiei, Mark Warner, a anuntat ca nu are intentia sa candideze. Evan Bayh, senator din partea statului Indiana, a anuntat si el ca nu are intentia sa candideze. Raman doua nume: Bill Richardson, guvernatorul statului New Mexico, si Tom Vilsak, guvernatorul statului Iowa. Nu prea vad sa aiba sanse - si e pacat, pentru ca America nu mai este in epoca industriala, pentru care oameni ca John Edwards sau Hillary Clinton ar fi fost what the doctor says - America este in plina societate post-industriala, intr-o lume globalizata, in care este in competitie cu India si China.

Thursday, December 28, 2006

Former president Ford passed away

Gerald Ford
(click here for the Romanian version)

Gerald Ford died. He was the only unelected president in American history. Richard Nixon nominated him as vice-president, after Spiro Agnew had stepped down. The nomination was approved by the Congress. And Gerald Ford became automatically president after Richard Nixon resignation. Ford nominated on his turn the governor of the State of New York as vice-president. Do you remember the name? It was Nelson Rockefeller.

Was Gerald Ford a good or a bad president? It seems that he was the right one for what America needed by that time, as tantalized by the Watergate as it was.

Ford had the courage to assume a difficult decision, by granting pardon to the former president. Has been Ford right or wrong? Some would say that justice should have been made. I believe that he was right to do so: America had to move over. There were vital issues to be focused on: the disaster in Vietnam first of all.

Would have Nixon managed better the end of the war in Vietnam? Possibly. Nixon had a great political vision. Only his great political vision cannot compensate the immense damage created by Watergate. One main condition for the American society to function normally is the confidence in the honesty of its president. Watergate tantalized the American society and made it obsessed by morality. Without Watergate the victory of Carter in 1976 would probably not have been possible - and also the formidable ascension of the born again spirit. The South gained then the game that had been interrupted in the 1860’.

Wednesday, December 27, 2006

Fostul presedinte american Ford a incetat din viata

Gerald Ford
(click here for the English version)

27 septembrie - ziua in care a murit Gerald Ford, singurul presedinte american care nu a fost ales, nici ca presedinte, nici ca vicepresedinte. Nixon l-a numit vicepresedinte (in locul vicepresedintelui ales, Spiro Agnew, care demisionase). Congresul i-a ratificat numirea, apoi a devenit automat presedinte cand Nixon a fost nevoit sa demisioneze. L-a numit vicepresinte, la randul lui, pe cel care era guvernatorul statului New York. Cei mai in varsta vi-l amintiti? Nelson Rockeffeler.
A fost Ford un presedinte capabil sau nu? Se pare ca a fost genul de presedinte de care avea nevoie America in momentul acela, zguduita de scandalul Watergate.
A avut curajul sa isi asume o mare raspundere scotandu-l pe Nixon de sub orice acuzatie. A facut bine sau rau? Dreptatea cerea ca vinovatii sa plateasca. dar America trebuia sa mearga inainte. Eu cred ca a fost o decizie buna. Altfel ar fi urmat un proces lung si care ar fi consumat prea mult energiile societatii americane. Alte probleme erau mult mai importante. Vietnamul. Inflatia.
Vietnamul. Probabil ca Nixon ar fi manuit mult mai bine sfarsitul razboiului din Vietnam.
Inflatia. Probabil ca Nixon ar fi manuit mult mai bine si inflatia. Probabil ca Nixon ar fi manuit mult mai bine totul.
Dar toata viziunea politica extraordinara a lui Nixon nu poate compensa raul pe care l-a facut Americii cu practicile incalificabile care l-au dus la scandalul Watergate.
Una din conditiile de care societatea americana are nevoie ca sa functioneze este increderea in cinstea presedintelui. Watergate a zguduit societatea americana atat de rau incat a facut posibila victoria lui Carter si venirea pe scena mare a spiritului born-again. America a basculat atunci, a ajuns sa fie pur si simplu obsedata de moralitate. Si asa a fost posibila victoria lui Carter in 1976. Sudul a casitigat de fapt atunci partida cu Nordul, amanata inca de la 1864. Si multe din ce se intampla azi in America si in lume s-ar fi intamplat altfel.

21 grame, filmul lui Iñárritu

Benicio Del Toro in rolul lui Jack Jordan
L-am vazut aseara. 21 grame, un film de Alejandro González Iñárritu.

How much does life weigh? Cat de mult cantareste viata?

They say we all lose 21 grams at the exact moment of our death... everyone. The weight of a stack of nickels. The weight of a hummingbird...
Se spune ca noi toti pierdem 21 de grame in chiar clipa mortii ... fiecare dintre noi. Greutatea unei sir de banuti. A unei pasarele...

How much does life weigh? How much does guilt weight?
Cat de mult cantareste viata? Cat de mult cantareste vina?

Unde este viata este si moarte - o zicala romaneasca foarte inteleapta - totul e la un loc, viata, moartea, sexul, ura, neputinta, copilul care se va naste, copilul care te intreaba daca tu esti cel care i-ai ucis pe copiii ceilalti, copilul ucis din greseala, crima si Dumnezeu - toate sunt acolo la un loc, diferenta dintre viata si moarte este o diferenta de greutate - pierzi 21 de grame, oare cand le castigi? in momentul in care esti conceput? ceva mai tarziu, cand inca esti in pantecele mamei? oare unde se duc cele 21 de grame cand incetezi sa mai respiri? plutesc o vreme prin aer, acolo in camera in care tu ai devenit deodata cadavru? - totul e la un loc, dar exista un sens in toate? Exista un sens in nebunia asta in care traim, murim, iubim, uram, omoram, suntem eroi si lasi in acelasi timp, ne urlam neputinta - exista un sens?

Da, exista, ne spune filmul acesta extraordinar de tensionat. Exista un sens. Personajul extraordinar interpretat de Benicio del Toro (un actor cu o prezenta aproape insuportabila, atat e de tens, atat e de chinuitor), el se va intoarce la familia lui si isi va privi in ochi copiii, da, el a ucis din greseala alti copii si a fugit, dar curajul este nu numai sa iti asumi lasitatea, dar sa o depasesti si sa o iei de la capat.
A fost un criminal de rand, bruta asta primitiva, a fost un client permanent al puscariilor, deodata a crezut ca l-a descoperit pe Iisus, Iisus fratele nostru, Iisus care ne calauzeste toti pasii, Iisus in care trebuie sa credem, Iisus care stie cate fir de par ai in cap - si omul asta care credea ca s-a mantuit, ca s-a pocait, ucide din greseala si fuge ca un las, iar unul din copiii loviti ar fi ramas in viata daca el nu fugea de la locul accidentului - da, toate astea sunt adevarate, dar exista un sens si el il va descoperi la sfarsit - de fapt Iisus nu a venit ca sa ne scape de durere, ci sa ne invete sa o suportam si sa ne invete nu sa scapam de ea, ci sa ne-o asumam si mai ales sa o depasim - si el, bruta asta primitiva interpretata extraordinar, el va intelege ca trebuie sa isi depaseasca chinul din suflet, sa treaca peste chinul ca a fost las, si sa se intoarca la ai sai ca sa o ia de la capat.

Si ea, eroina interpretata de Naomi Watts - si ea va afla ca viata are un sens chiar dupa ce un nenorocit i-a ucis sotul si fetitele - si ea va afla ca viata trebuie traita mai departe, pentru ca viata are un sens - si ea va afla ca bruta aia lasa care i-a ucis familia, inainte de a fi un ticalos este un om ca si ea, care se chinuie ca si ea, si pentru care viata trebuie sa mearga mai departe, ca si viata ei.

Iar eroul jucat de Sean Penn? El moare, slobozind cele 21 de grame care il tineau legat de viata asta nenorocita si minunata. Dar el este cel care a reusit sa isi inteleaga sensul vietii - si mai ales a reusit sa le redea lor, brutei si femeii, sensul vietii lor.


(Filmofilia)

(Iberic and Iberic-American Cinema)

Sunday, December 24, 2006

Edelina Stoian: Vedi Napoli e poi... Haifa

Iliushin IL 18
Go West cu Iliushin!

Cu trenul la Bucuresti. De la Bucuresti la Roma cu avionul, un Iliushin care m-a facut sa am revelatia ca intre nori e plin de hirtoape in cantitate egala cu cea a pungilor din hirtie maronie folosite cu incredere de pasageri la trecerea brusca de la o orinduire la alta.
Asa am parasit definitiv Romania cu tot cu orinduirea ei comunista. Prima imagine a vestului capitalist si decadent: forfota benzinariilor luminate, vazute seara tirziu din autobuz, pe autostrada Roma-Napoli.

Primele impresii culturale

Sosim in sfirsit la destinatie. Inca in autobuz tata, dornic sa-si culturalizeze copiii, o face pe ghidul: Fiti atenti la balcoanele astea superbe! si fatadele, picturile murale, coloanele, arcadele!
Fratele meu, inca nu foarte entuziasmat de arhitectura napolitana, dar dornic sa invete:-Adica sa ne uitam la cu... a~... prost-situate? Sint 'situate' in fatza cladirilor, isi asteapta clientii strinse-ciorchine pe trotuar, etalind balcoane generoase, fatade pictate, arcade voluptuoase, picioare lungi, tocuri inalte, fuste scurte-scurte...

Oare unde ne aflam atunci? in care parte a orasului? Acum, dupa ce l-am revazut de citeva ori, stiu ca poti ajunge la Napoli de jos, de sus, cu masina, cu autobuzul sau per pedes trecind prin cartierele elegante de pe Posillipo, pe linga palazzi si biserici, pe treptele cartierului Santarella care coboara de la superbele vile in stil Belle-Epoque, pina jos, la buza marii, cu 'funicolare' spre Vomero, unde Castel St. Elmo, rece si distant troneaza de la inaltime peste oras, veghindu-l ca o bufnita batrina, tot pe Vomero stradutele inguste si curate, impodobite ca de sarbatoare cu ghirlande multicolore de rufe puse la uscat intre case. Printre ziduri se zaresc marea, Capri, strandul monden al Rivierei di Chiaiasi, in partea de jos a orasului, labirintul de strazi si ulicioare din Cartierul Spaniol. Probabil ca pe acolo am fost cazati pentru ca din hotel puteam vedea la mica distanta golful in care Napoli, infipt ca o scoica uriasa, ne astepta de vreo 3 mii de ani. Abia acum stiu ca, inainte de a cobori, ne-am fi putut opri in PIazza Vanvitelli, de pe Vomero, pentru un cappuccino sau un cornetto, pentru a vedea cum se reflecta in apele Golfului, ca un sirag de perle, hotelurile de lux ale orasului. Atunci, insa, pina la imbarcarea pe vaporul cu destinatia Haifa, am fost cazati intr-un hotel departe de a fi de lux, ale carui camere (ale noastre la etajul sapte) dadeau spre o aglomerata strada comerciala (poate chiar faimoasa Via Toldeo?), dupa cum aveam sa-mi dau seama a doua zi in zori.

ZARZAVAGIII

M-a trezit un vuiet din ce in ce mai puternic pe masura ce se apropia de hotel. Aoleu, Vezuviul! Lava! mi-am spus bazindu-ma pe vagile cunostinte insusite la plicticoasele ore ale si mai plicticoasei profesoare de geografie...
Intre timp, vuietul spart de racnete, risete si strigate ciudat de melodioase ajunse chiar in dreptul hotelului.
Am scos capul pe fereastra si, de sus, am vazut 'lava' prelingindu-se ca un urias dragon chinezesc de-a lungul strazii. Erau zeci, sute de camionete, triciclete si dubite incarcate cu rosii, ardei, castraveti, verdeturi. Iar sursa risetelor si strigatelor erau zarzavagiii porniti cu noaptea-n cap sa-si duca marfa la piata.

DOUA UMBRELE si UN SALAM de SIBIU

Septembrie. Vremea se strica, marea e prea agitata pentru a ne putea imbarca pe vapor, calatoria noastra spre Tara Sfinta mai trebuie sa astepte. Doua saptamini. Doua saptamini pline la Napoli, uraaa! A treia zi dupa sosire incepe sa ploua. Si ploua... si ploua. O ocazie nesperata pentru tata de a ne demonstra ceea ce nici unul din noi nu-l credeam in stare, stiindu-l hitru, blind si visator, lipsit de asperitatile unui versat om de afaceri. Neavind la noi nici un fel de valuta - nu avusesem voie sa posedam sau sa scoatem din Romania astfel de 'simboluri capitaliste' - dar avind urgent nevoie de umbrele sau macar de niste mantale de ploaie pentru noi, copiii, ne-am prezentat cu totii pe o straduta din port, recomandata cu caldura de portarul hotelului. 'Cu totii' - adica tata, mama, fratele meu, eu si... vreo 30 de centimetri de salam de Sibiu. Explicatia pentru prezentza celor 30 de centimetri e pe cit de simpla, pe atit de utila: inainte de a pleca din Romania, niste prieteni ai familiei, care aveau rude in Israel si ca atare experienta calatoriilor in strainatate, ne-au dat inteleptul sfat: Luati cu voi macar un salam de Sibiu, in vest se dau in vint dupaasa ceva. Luati-l, nu puteti sti cind o sa aveti nevoie de el, o sava prinda bine! Chiar in momentul in care tata a decis sa afle care e valoarea reala in capitalism a unui salam comunist (un salam = doua umbrele decopii?)... ploaia s-a oprit! Dovedind, daca mai era nevoie, ca e un potential om de afaceri flexibil si intreprinzator, tata s-a decis pentru o noua investitie, la fel de indrazneata. A fost clar ajutat daca nu chiar influentat in procesul de luare a deciziilor den egustorul napolitan care se prinsese probabil imediat de talentele ascunse ale tatei si pe care l-a convins iute, cu vorbe multe si melodioase, cu facut de citeva ori cu ochiul, cu gesturi largi, teatrale, ridcindu-si miinile spre cer, sursa neserioasa de ploaie care ba porneste, ba sta, ca e cazul ca tata sa achite cu salamul nu doua umbrele, ci doua pulovere de copii, 'italienesti-originale'.
Zis si facut! Moi, pufoase, calduroase, unul albastru pentru fratele meu, celalalt rosu, pentru mine. Doar ca nu numai tata aka omul de afaceri s-a dovedit a fi flexibil,capabil sa-si schimbe la iuteala deciziile, ci si vremea napolitana. Exact in momentul in care fratele meu si cu mine deveniseram mindrii posesori a doua frumoase si calduroase pulovere capitaliste, a inceput din nou sa ploua. Mai precis, sa toarne cu galeata. De data asta am fost luati prin surprindere: ploua si nu aveam umbrele, dar nici salamul de Sibiu. Tot ce ne ramasese erau cele doua' italienesti-originale' care, insa, s-au dovedit a avea o reactie din cele mai ciudate la ploaie: in doar citeva minute s-au lungit cit niste halate de baie, schimbindu-si ca prin minune nu numai marimea, ci si consistentza - din moi si pufoase devenisera tepene si tari ca lemnul... Din fericire pentru tata si pentru mica sa familie, aceastaa fost prima si ultima sa experienta de capitalist potential in noua lume libera.


Dupa alte citeva peripetii napolitane vremea s-a inseninat, marea s-a linistit, am pornit in sfirsit spre Haifa. Trei zile si patru nopti pe vapor, in cazul meu - o eternitate de rau de mare. Am ancorat in port intr-o simbata dupa-amiaza, am mai asteptat vreo doua ore uitindu-ne cind la luminile portului, cind la cer, pina cind s-a ivit prima stea. Abia atunci am putut cobori de pe vas. Emotionat, patruns de solemnitatea momentului, tata a exclamat fericit: Copii, s-a implinit ce ne-am dorit, am ajuns ACASA!
Eu nu-mi doream decit sa dorm in sfirsit intr-un pat care nu se clatina.

Edelina Stoian

(Edelina Stoian)

Labels:

Friday, December 22, 2006

Dom' Pro'esor

Sheila Smart, Hand of man lying down web




















Cu ani in urma ma duceam des la un barulet, aproape de casa, si beam cate o votca. Aveam spre 50 de ani, eram vaduv de vreo 10 ani, baiatul crescuse si isi vedea de ale lui, mama era tot mai batrana.

Un barulet mic de tot, undeva pe strada Maria Rosetti, in spatele benzinariei. Fusese acolo pe vremuri o cizmarie. Dupa barulet, avea sa fie acolo un butic. Baruletul a durat cativa ani, si a creat un univers al lui, care avea sa ii supravietuiasca.

Unul din clientii localului era un om deosebit de cumsecade. Bucovinean. Fusese ofiter de marina - facuse scoala militara navala in Germania in timpul razboiului. Fusese trecut in rezerva prin '47 sau '48, ca atatia alti ofiteri romani. Era insa tanar, a intrat la Institutul de Arte Plastice si a devenit profesor de liceu de desen, si pictor de icoane.

S-a insurat si a avut un baiat. Nevasta a murit, dupa cativa ani el s-a imprietenit cu niste profesoare, colege cu el, care erau betive si i-au papat toate economiile.

Nevasta fusese mana de fier in casa. El era un nedescurcaret.

S-a invatat sa bea. Dar indiferent cat de multa votca ar fi baut, ramanea acelasi om bland si cumsecade. Cand nu bea, statea ore in sir in barulet cu o carte in mana. Citea foarte mult, in romaneste si in nemteste. Daca il intrebai ce mai face, iti raspundea, a, il astept pe fiul meu. Eram curios sa il cunosc pe fiul lui. Sa fi fost acelasi om bland ca si tatal lui? Ce profesie o fi avut? Chiar asa, cum putea sa arate fiul unui om atat de cumsecade? Uite insa ca nu aparea, cel putin cata vreme eram pe acolo. Dom'Pro'esor nu isi pierdea insa rabdarea.

La un anumit moment imi spunea zambind, domnule Pierre, va rog frumos sa comandati dumneavoastra inca cinzeci de votca pentru mine, poftiti banii - dar nu spuneti ca este pentru mine.

Ma duceam la bar, barmanul imi spunea, domnu' Pierre, dumneavoastra va dau, dar sa nu fie pentru dom'Pro'esor ca a baut prea mult.

Dom'Pro'esor nu se supara. Mai incerca dupa vreo jumatate de ora.

Imi amintesc ca odata am intrat intr-o biserica, doua femei m-au vazut si mi-au cerut niste bani, una spunandu-mi ca trebuia sa se intoarca la Suceava si nu avea bani de tren. Cum minte prea multa nu am avut niciodata, i-am dat vreo 80 de lei. Nu prea imi venea sa fac pe durul dupa ce tocmai ma inchinasem pe la niste icoane. A doua a zis, bine, si eu ce fac, raman in Bucuresti? I-am zis, domle, nu -mi place chestia asta, dar tot i-am dat si ei vreo 80 de lei. Atunci prima a zis, domle, dar crezi ca de mancare nu am nevoie? M-am enervat, le-am zis ceva de dulce si am iesit din biserica.

Seara i-am povestit lui Dom'Pro'esor patania. A zambit si a zis, v-au prins pe picior gresit

Locuia intr-o magazie pe Soseaua Viilor, la niste tigani. Platea chirie 60 de lei pe luna, dar dupa ce nu a platit vreo cateva luni, l-au dat afara. Asa ca a inceput sa dorma prin pivnite.

Nu l-am mai vazut in bar. Barmanul mi-a zis, l-am dat afara, facuse treaba mare pe el. Dupa cateva zile, in bar a intrat fiul sau, un om de vreo 40 de ani. Avea o afacere cu barmanul, asa ca a inceput prin a-l porcai pe taica-sau.

Pe vremea aceea ma duceam destul de des la o organizatie caritabila, aveam acolo niste prieteni. I-am zis sa vina si el, ca poate ii conving pe prieteni sa il ajute cu niste bani. Omul a venit, si nu mai voia sa iasa din camera, era cald - astia, prietenii, voiau sa plece si sa incuie sediul.
Dupa cateva saptamani, unul din prieteni mi-a zis, Pierre draga,inteleg ca tu tragi chiulul si vii la noi din an in paste, dar te rog, nu iti mai trimite ambasadorii - iarasi a venit batranul ala, si pute ca naiba.

A murit pana la urma de frig, prin vremea Craciunului.

De atunci nu am mai baut niciodata votca.



(Bucuresti)

Snapshots without Camera - Bucharest vs. LA

Michael Godard, Martini Club
The Martini Club
of
Lost Snapshots








La Bucuresti o doamna primeste prin posta o cutie de banane in care se afla osemintele tatalui ei.
Femeia il avea inmormantat pe taica-sau la tara si a vrut sa vanda locul de mormant de acolo. A aranjat cu preotul din sat, care a vandut locul si nu a mai asteptat-o pe femeie sa vina sa il deshumeze pe tata - l-a deshumat el, l-a bagat intr-un amabalaj de banane (oase, pantofi, un pic de pamant, bucati de lemn din sicriu, etc) - si l-a expediat prin posta la Bucuresti.

La Los Angeles un copil de o luna este bagat pe aeroport printre bagaje, la controlul cu raze X.

Mama declara ca bunica a facut greseala - mama i-a dat pruncul bunicii sa il tina pana isi pune ea bagajele, ceasul, obiectele metalice si pantofii la control, bunica, mai grea de cap, sau depasita un pic de situatie, a pus si copilul printre bagaje, nu cumva sa il uite mama.

Romania: a Bucharest post office - the bones of a woman’s father come inside a banana box.
The father had been buried many years ago somewhere in the country. The woman wanted to sell the burial place and to move her father’s remnants in a cemetery in Bucharest. The village priest sold the place but did not wait for the woman to come – he took the bones, put them in a banana box, and sent the box by mail.

US: Los Angeles airport – an infant inside baggage at x rays control.
The mother tells that grandma made the mistake – she gave grandma the infant, to keep him till she, the mother, puts the baggage, along with the watch, the metallic objects, and the shoes at x rays control. As for grandma, a bit confused by the noisy environment, she has put the infant among the pieces of baggage.

Thursday, December 21, 2006

Isaiah and Simeon

Prophet Isaiah Praying at Night - and Nyx, a female figure whose inverted torch and drapery blown over her head follow Hellenistic conventions (10th-century Byzantine miniature from the Paris Psalter)Isaia (9):

Caci Prunc s-a nascut noua, un Fiu s-a dat noua, a Carui stapanire e pe umarul Lui si se cheama numele Lui: Inger de mare sfat, Sfetnic minunat, Dumnezeu tare, biruitor, Domn al pacii, Parinte al veacului ce va sa fie.
For unto us a child is born, unto us a son is given: and the government shall be upon his shoulder: and his name shall be called Wonderful, Counseller, The mighty God, The everlasting Father, The Prince of Peace.


Simeon (Luca, 2):

Acum slobozeste pe robul Tau, după cuvantul Tau, în pace,
Ca ochii mei vazura izbavirea Ta,
Pe care ai gatit-o inaintea fetei tuturor popoarelor,
Lumina spre luminarea neamurilor si slava poporului Tau Israel.
Lord, now lettest thou thy servant depart in peace, according to thy word:
For mine eyes have seen thy salvation,
Which thou hast prepared before the face of all people;A light to lighten the Gentiles, and the glory of thy people Israel.

Wednesday, December 20, 2006

The Decalogue according to Friedman

Thomas L. Friedman
(click here for the Romanian version)

Thomas L. Friedman gives us in his NY Times column a very synthetic set of rules for the Mid-East. I’m trying here to make them even more synthetic. That would be the Decalogue according to Friedman:

1. Don’t take as relevant what a Mid-East person tells you privately. They say publicly what they believe (using their language) and privately what you believe (using your language).

2. If you think the shortest distance between two points is a straight line then Mid-East is not the place for you.

3. If you like to be considered as a serious guy in Mid-East, keep any explanation close to the conspiracy theory.

4. Don’t take a Mid-East concession other than from the originator’s mouth – had Tom Friedman so many dollars as many guys told him that Arafat had recognized Israel, he should be a millionaire.

5. Are you a war correspondent, don’t announce a ceasefire in Mid-East; till it’s published it’s over.

6. Extremists in the Mid-East go all the way, while moderates try to go away.

7. The most used moderate expression all over Mid-East is , if you, stupid Americans, were have done... or weren’t have done ... then we would ...

8. Mid-East civil wars are not matter of ideas, rather of tribes. It’s like the American Civil War would have been South against South.

9. The first West priority is democracy - the first Mid-East priority is justice.

10.Humiliation is the most underestimated sentiment when we consider political reasons of the Mid-East countries.

Labels:

Decalogul Orientului Apropiat

Thomas L. Friedman

(click here for the English version)

Ziaristul Thomas L. Friedman ofera in editorialul sau din NY Times un set foarte sintetic de reguli pentru Orientul Apropiat. Incerc aici sa le sintetizez si mai mult:

1. Nu lua niciodata de buna ceea ce iti spune in particular cineva din Orientul Apropiat. Ei obisnuiesc sa spuna in public (pe limba lor) ceea ce cred ei - si in particular (pe limba ta) ceea ce crezi tu.

2. Cine crede ca drumul cel mai scurt intre doua puncte este linia dreapta nu are ce cauta in Orientul Apropiat.

3. Daca vrei sa fii considerat om serios in Orientul Apropiat, nu te indeparta de teoria conspiratiei.

4. In Orientul Apropiat nu lua de buna o concesie decat din gura celui care a facut-o - Thomas Friedman spunea ca daca ar avea atati dolari cate persoane i-au zis ca Arafat a recunoscut Israelul, ar fi fost milionar.

5. Daca esti reporter, nu anunta incetarea focului in Orientul Apropiat; pana apare in ziar, s-a terminat.

6. In Orientul Apropiat extremistii merg tot drumul, moderatii incearca sa mearga pe drum.

7. Cea mai folosita expresie moderata in Orientul Apropiat este, daca voi, americani stupizi ce sunteti, ati fi ... sau nu ati fi ... atunci noi ...

8. Razboaiele civile din Orientul Apropiat nu sunt intre idei ci intre triburi - e ca si cand Razboiul Civil din America ar fi fost Sud contra Sud.

9. Prima prioritate in Occident este democratia, prima prioritate in Orientul Apropiat este dreptatea.

10.Umilirea este sentimentul pe care occidentalii il subestimeaza cel mai mult atunci cand judeca ratiunile politice ale tarilor din Orientul Apropiat.




Mideast Rules to Live By

Rule 1: What people tell you in private in the Middle East is irrelevant. All that matters is what they will defend in public in their own language. Anything said to you in English, in private, doesn’t count. In Washington, officials lie in public and tell the truth off the record. In the Mideast, officials say what they really believe in public and tell you what you want to hear in private.
Rule 2: Any reporter or U.S. Army officer wanting to serve in Iraq should have to take a test, consisting of one question: “Do you think the shortest distance between two points is a straight line?” If you answer yes, you can’t go to Iraq. You can serve in Japan, Korea or Germany — not Iraq.
Rule 3: If you can’t explain something to Middle Easterners with a conspiracy theory, then don’t try to explain it at all — they won’t believe it.
Rule 4: In the Middle East, never take a concession, except out of the mouth of the person doing the conceding. If I had a dollar for every time someone agreed to recognize Israel on behalf of Yasir Arafat, I could paper my walls.
Rule 5: Never lead your story out of Lebanon, Gaza or Iraq with a cease-fire; it will always be over before the next morning’s paper.
Rule 6: In the Middle East, the extremists go all the way, and the moderates tend to just go away.
Rule 7: The most oft-used expression by moderate Arab pols is: “We were just about to stand up to the bad guys when you stupid Americans did that stupid thing. Had you stupid Americans not done that stupid thing, we would have stood up, but now it’s too late. It’s all your fault for being so stupid.”
Rule 8: Civil wars in the Arab world are rarely about ideas — like liberalism vs. communism. They are about which tribe gets to rule. So, yes, Iraq is having a civil war as we once did. But there is no Abe Lincoln in this war. It’s the South vs. the South.
Rule 9: In Middle East tribal politics there is rarely a happy medium. When one side is weak, it will tell you, “I’m weak, how can I compromise?” And when it’s strong, it will tell you, “I’m strong, why should I compromise?”
Rule 10: Mideast civil wars end in one of three ways: a) like the U.S. civil war, with one side vanquishing the other; b) like the Cyprus civil war, with a hard partition and a wall dividing the parties; or c) like the Lebanon civil war, with a soft partition under an iron fist (Syria) that keeps everyone in line. Saddam used to be the iron fist in Iraq. Now it is us. If we don’t want to play that role, Iraq’s civil war will end with A or B.
Rule 11: The most underestimated emotion in Arab politics is humiliation. The Israeli-Arab conflict, for instance, is not just about borders. Israel’s mere existence is a daily humiliation to Muslims, who can’t understand how, if they have the superior religion, Israel can be so powerful. Al Jazeera’s editor, Ahmed Sheikh, said it best when he recently told the Swiss weekly Die Weltwoche: “It gnaws at the people in the Middle East that such a small country as Israel, with only about seven million inhabitants, can defeat the Arab nation with its 350 million. That hurts our collective ego. The Palestinian problem is in the genes of every Arab. The West’s problem is that it does not understand this.”
Rule 12: Thus, the Israelis will always win, and the Palestinians will always make sure they never enjoy it. Everything else is just commentary.
Rule 13: Our first priority is democracy, but the Arabs’ first priority is “justice.” The oft-warring Arab tribes are all wounded souls, who really have been hurt by colonial powers, by Jewish settlements on Palestinian land, by Arab kings and dictators, and, most of all, by each other in endless tribal wars. For Iraq’s long-abused Shiite majority, democracy is first and foremost a vehicle to get justice. Ditto the Kurds. For the minority Sunnis, democracy in Iraq is a vehicle of injustice. For us, democracy is all about protecting minority rights. For them, democracy is first about consolidating majority rights and getting justice.
Rule 14: The Lebanese historian Kamal Salibi had it right: “Great powers should never get involved in the politics of small tribes.”
Rule 15: Whether it is Arab-Israeli peace or democracy in Iraq, you can’t want it more than they do.

Tuesday, December 19, 2006

Parintele Richard - Un dar de Craciun

Parintele Richard Rohr
Credinta Parintelui Richard Rohr - un franciscan care ne este contemporan. Parintele Boris vorbea in cartea sa, Jertfa Crucii in Liturghie si Apocalipsa despre ortodoxia supraconfesionala - incep sa inteleg mai bine urmarind gandurile Parintelui Richard. Un dar de Craciun, pe blog.

I believe in mystery and multiplicity. To religious believers this may sound almost pagan. But I don't think so. My very belief and experience of a loving and endlessly creative God has led me to trust in both.

Cred in mister si in multiplicitate. Pentru un credincios asta ar putea sa sune aproape pagan. Zic ca nu-i asa. O viata de credinta intr-un Dumnezeu iubitor si vesnic ziditor m-au condus sa cred in amandoua.

I've had the good fortune of teaching and preaching across much of the globe, while also struggling to make sense of my experience in my own tiny world. This life journey has led me to love mystery and not feel the need to change it or make it un-mysterious. This has put me
at odds with many other believers I know who seem to need explanations for everything.


Am avut norocul sa invat si sa-i invat pe altii cam pe toata suprafata Pamantului - si in acelasi timp m-am luptat sa dau sens experientei mele in mica mea lume. Aceasta calatorie de o viata m-a condus sa iubesc misterul - sa nu simt nevoia de a-l schimba, sau de a-l face lipsit de el insusi. Asta m-a cam pus la cutite cu cei ce simt nevoia sa explice orice.

Religious belief has made me comfortable with ambiguity. "Hints and guesses," as T.S. Eliot would say. I often spend the season of Lent in a hermitage, where I live alone for the whole 40 days. The more I am alone with the Alone, the more I surrender to ambivalence, to happy contradictions and seeming inconsistencies in myself and almost everything else, including God. Paradoxes don't scare me anymore.

Credinta mea religioasa m-a facut sa ma simt foarte bine in prezenta ambiguitatii - Hints and guesses (Aluzii, nimereli ?), cum ar spune T. S. Eliot. Imi petrec des vremea Postului Mare intr-o sihastrie unde traiesc singur timp de patruzeci de zile. Si cu cat sunt mai singur cu Singurul, cu atat ma predau ambivalentei, fericitelor contradictii si inconsistente - din mine insumi, din oricine si orice, chiar din Dumnezeu.

When I was young, I couldn't tolerate such ambiguity. My education had trained me to have a lust for answers and explanations. Now, at age 63, it's all quite different. I no longer believe this is a quid pro quo universe -- I've counseled too many prisoners, worked with too many failed marriages, faced my own dilemmas too many times and been loved gratuitously after too many failures.

Cand eram tanar nu puteam sa tolerez o astfel de ambiguitate. Educatia ma antrenase sa fiu insetat de intrebari si explicatii. Acum, la saizeci si trei de ani, sunt cu totul altfel. Nu mai cred in existenta unui univers quid-pro-quo - am sfatuit prea multi detinuti, am lucrat cu prea multe casnicii ratate, am fost pus in fata propriilor mele dileme de prea multe ori si am fost indragit de prea multe ori cand am dat gres.

Whenever I think there's a perfect pattern, further reading and study reveal an exception. Whenever I want to say "only" or "always," someone or something proves me wrong. My scientist friends have come up with things like "principles of uncertainty" and dark holes.
They're willing to live inside imagined hypotheses and theories. But many religious folks insist on answers that are always true. We love closure, resolution and clarity, while thinking that we are people of "faith"! How strange that the very word "faith" has come to mean its exact opposite.


De cate ori cred ca am gasit un model perfect, citind mai mult, studiind mai mult, ajung sa gasesc ca este vorba de o exceptie. De cate ori spun numai si intotdeauna, cineva sau ceva imi dovedeste ca sunt gresit. Prieteni de-ai mei care sunt oameni de stiinta au venit cu notiuni cum sunt principiile incertitudinii si gaurile negre. Ei isi imagineaza ipoteze si teorii, iar apoi cauta sa traiasca inauntrul lor. In timp ce o gramada de credinciosi insista sa gaseasca raspunsuri care sa fie totdeauna adevarate. Ne plac inchiderea, rezolutia, claritatea, gandindu-ne ca suntem credinciosi. Ce straniu ca insusi cuvantul credinta a ajunsa sa insemne exact opusul.

People who have really met the Holy are always humble. It's the people who don't know who usually pretend that they do. People who've had any genuine spiritual experience always know they don't know. They are utterly humbled before mystery. They are in awe before the abyss of it all, in wonder at eternity and depth, and a Love, which is incomprehensible to the mind. It is a litmus test for authentic God experience, and is -- quite sadly -- absent from much of our religious conversation today. My belief and comfort is in the depths of Mystery, which should be the very task of religion.

Oamenii care l-au intalnit intr-adevar pe cel Sfant sunt intotdeauna smeriti. Sunt cei ce nu stiu sa explice ceea ceea ce incearca sa realizeaze. Cei care au avut experiente genuin spirituale stiu intotdeuana ca nu stiu. Ei sunt total smeriti in fata misterului. Ei inmarmuresc in fata abisului a toate, muti in fata vesniciei si adancimii, si a Dragostei, care este de neintels mintii. Este un test litmus pentru experienta autentica a divinului - si este, din pacate, absent din cele mai multe conversatii religioase de azi. Credinta mea si placerea pe care o gasesc sunt in adancimile Misterului, ceea ce are trebui sa fie chiar sarcina religiei.


(Icon and Orthodoxy)

(Sufi)

Thursday, December 14, 2006

China - both dangerously strong and weak

Joshua Kurlantzick

(click here for the Romanian version)

Some of us still live in the realities of yesterday – the Cold War ended in 1989, the Civil Rights movement was a priority of the sixties, the sexual emancipation had its impetus in the seventies – it is true that these issues were not totally solved, only time is never patient – we are living in a radically different universe, with radically different priorities - new challenges push back the old ones and claim their momentum. Yes, time is not patient at all – even today’s challenges are pushed back by new ones.

For US, the Middle East issues dominated the mid-term elections of 2006. The discussion in 2008 will be all about China. That's the opinion of Thomas L. Friedman. For him, China is the most likely country to shape US politics in 2008. Says Mr. Friedman, the civil war in the Republican Party, which you are about to see, will be all about Iraq -- whom to blame and how to withdraw before the issue wipes out more Republican candidates in 2008. But the coming civil war among the Democrats will be all about China.

And Tom Friedman goes on, I still believe that when the history of this era is written, the trend that historians will cite as the most significant will not be 9/11 and the U.S. invasions of Afghanistan and Iraq. It will be the rise of China and India. How the world accommodates itself to these rising powers, and how America manages the economic opportunities and challenges they pose, is still the most important global trend to watch.

So we can agree that Chinese reality is now a priority. Only in order to deal with a reality, one has firstly to understand it very well.

Democracy – A Journal of Ideas publishes in its most recent issue (#3, Winter 2007) an article written by Joshua Kurlantzick –currently he is a visiting scholar in the Carnegie Endowment’s China Program where he is assessing China’s relationship with the developing world, including Southeast Asia, Africa, and Latin America, and will also explore how China uses its soft power—culture, investment, academia, foreign aid, public diplomacy— to influence other countries in the developing world.

The article is entitled Fragile China. The idea is that China is both dangerously strong and weak.

We all perceive the strengths of today’s China. Which are its weaknesses?

Firstly Mr. Kurlantzick notes the Urban-Rural Divide: even as China’s economy booms, it is leaving behind vast numbers of Chinese, primarily farmers. Most have small plots, a vestige of communal farming, which cannot compete as China opens its markets to the world and faces agriculture giants like Australia. Beijing also has focused state funds on cities, leaving less public money for rural areas. As a result, this will only foster instability. Already, Chinese cities have witnessed rising crime levels, attacks on business people and other elites, and massive protests by laid-off workers. In the long run, this divide could topple the government, as it did in the nineteenth century, when social unrest, catalyzed by the Taiping Rebellion and other movements, helped bring down the last emperor.

Secondly comes the Environmental Destruction. China’s megacities simply cannot cope with the simultaneous influx of new people and the consumption habits of an expanding middle class, which will soon make China the world’s largest consumer of oil, copper, iron ore, aluminum, platinum, and timber. China has 16 of the world’s 20 most polluted urban areas, and 90 percent of its cities suffer from polluted water systems. Industrialization, combined with deforestation, is expanding China’s deserts at an unsustainable pace.

Then comes another factor, the Unrest. Says Mr. Kurlantzick, to an average visitor to China’s glittering eastern cities, the People’s Republic seems a blissful place, with few of the noisy street demonstrations one might find in, say, France. But that’s because many of China’s protests take place away from the east coast cities, in the vast hinterlands, where they are becoming routine events. According to the central government’s own figures, China faced some 87,000 protests in 2005, up from 74,000 the year before. The protests are becoming larger and more sophisticated, with leaders using text messaging and the Internet to organize and to contact reporters. They also are turning violent: Dongzhou marked the first time Chinese police had shot protestors since the Tiananmen crackdown. Chinese media and advocacy groups have documented a litany of recent violent incidents, from 10,000 workers in the city of Dongguan smashing up their factory to mobs in the town of Guiyang destroying police cars after the authorities beat up a migrant worker. As weapons increasingly leak into China from lawless nations like Burma, the potential for social instability and violence will mushroom.

Another factor of weakness noted by Mr. Kurlantzick is the Political Stasis: part of the reason Chinese protests turn violent more quickly than those in democracies like France is that China does not yet possess the political culture and institutions to handle them. In fact, in some respects China’s political institutions, political elites, and political culture actually are less open and less able to channel popular consensus than a generation ago. In the 1980s, Chinese officials created a task force of liberal intellectuals designed to push for political reforms, while Zhao Ziyang, the second most important Chinese leader at the time, advocated for elections. But Zhao was placed under house arrest after 1989 and died last year, and no leaders since have exhibited such liberal tendencies. Meanwhile, the Communist Party has essentially bought out liberal intellectuals who might have reformed the political system.

The fifth factor of weakness is the Graft: Without a modern judiciary or rule of law, China is plagued by high-level corruption and fiscal mismanagement, highlighted by the recent arrest of the highest-ranking party official in Shanghai, for graft. Since China’s state-linked companies still account for nearly 40 percent of its GDP and over 60 percent of the financial sector, this graft infects the entire economy and banking system, making it difficult for China to develop truly modern, innovative companies. One recent study by accounting firm Ernst & Young estimated that China’s banks, riddled with self-dealing and graft, have nearly $1 trillion in nonperforming loans, an astronomical figure.

Thus, notes Mr. Kurlantzick, an irony: China’s increasing wealth and openness mean that its continued–and in some cases worsening–weaknesses will have an undue impact on its neighbors and the rest of the world. A Chinese collapse can be catastrophic for all of us.

And so the challenge for American policymakers is not how to deal with a strong China, but how to prevent it from becoming a weak one.

Yet even as the United States balances between a weak and strong China, it must also find ways to strategically contain China–whether it becomes an aggressive world power or a dangerous basket case. This means, first of all, creating a kind of buffer ring of democratic containment around China, an informal community of Asian democracies with which Washington would consult closely on regional issues. Working with these democracies, America can then deal with China from a position of greater strength, placate Congress, and more easily envision cooperating with Beijing on certain issues.

So Josh Kurlantzick concludes, the right response to Chinese fragility should imply a closer relationship with India.

Wednesday, December 13, 2006

Psalmul 130/131

Girls Camp













Un psalm superb:

Doamne, nu s-a mandrit inima mea, nici nu s-au inaltat ochii mei, nici n-am umblat dupa lucruri mari, nici dupa lucruri mai presus de mine,
Dimpotriva, mi-am smerit si mi-am domolit sufletul meu, ca un prunc intarcat de mama lui, ca rasplata a sufletului meu.
Sa nadajduiasca Israel in Domnul, de acum si pana in veac!


Iata cum a fost redat in King James Bible:

LORD, my heart is not haughty, nor mine eyes lofty: neither do I exercise myself in great matters, or in things too high for me.
Surely I have behaved and quieted myself, as a child that is weaned of his mother: my soul is even as a weaned child.
Let Israel hope in the LORD from henceforth and for ever.

Si iata-i talmacirea in limba scota a unui poet din sec XIX, P. Hately Waddel:

My heart, O Lord, was-na haughty; nor my een, they hae-na been high:
Nor no, wi'sic ferlies afore me, hae I gaen govan skeigh.
O gin I hae-na been quaiet! an gin I hae-na whish'd my thought;
Like a vean, that's been spean'd fare his mither, my life on mylane it's been wrought.
Till Jehovah, lat Israel lippen; frae the now, till o'time that's nought.


Talmacirea data de scotianul P. Hately Waddel am descoperit-o in The Poets' Book of Psalms (The Complete Psalter as Rendered by Twenty-Five Poets from the Sixteenth to the Twenties Centuries). Am gasit-o duminica trecuta, la vizitarea expozitiei Bibles Before The Year 1000.

Tuesday, December 12, 2006

Intalniri neasteptate cu romani: Sfantul Niceta Remesianul

Sfantul Niceta
Sfantul Niceta Remesianul - in a doua jumatate a secolului al patrulea episcop al Remesiei, la sud de Dunare, pe teritoriul de azi al Serbiei. Acolo se afla acum localitatea Bela Palanka.

A fost unul din cei care au adus crestinismul in tinuturile de la nord si sud de Dunare, locuite pe atunci de daci aflati in curs de romanizare.

Prieten al Sfantului Paulin de Nola - multumita acestei prietenii ni s-au pastrat mai multe informatii despre Niceta al Remesiei. Autor al catorva lucrari de apologetica, a caror paternitate a fost de-a lungul vremurilor atribuita unui alt Niceta, episcop al Aquileii (care a trait in a doua jumatate a veacului al cincilea). Altii l-au confundat pe Niceta al Remesiei cu Nicetius din Trier. Cel care avea sa stabileasca faptul ca lucrarile ii apartin Remesianului si nu altui Niceta a fost un calugar benedictin, Dom Morin, la sfarsitul secolului al nouasprezecelea.

Si tot Dom Morin a demonstrat ca Sfantul Niceta Remesianul este cel care a compus Te Deum Laudamus.

TE DEUM laudamus: te Dominum confitemur.
Te aeternum Patrem omnis terra veneratur.
Tibi omnes Angeli; tibi Caeli et universae Potestates;
Tibi Cherubim et Seraphim incessabili voce proclamant:
Sanctus, Sanctus, Sanctus, Dominus Deus Sabaoth.
....
In te, Domine, speravi: non confundar in aeternum.

Aflat in Bucuresti pentru cateva zile de vacanta, am intrat intr-o dimineata in mica librarie de pe langa Catedrala Sfantul Iosif. Libraria purtase la inceputul anilor '90 numele Remesianului. Am intalnit acolo vechi prieteni, pe care nu ii mai vazusem de mult. Anii din urma ma dusesera atat de departe, acum ii regaseam pe ei acolo, printre cartile care alcatuiau viata lor.

Intors din vacanta, am vizitat in prima duminica o expozitie aflata prin aceste zile in Washington, cu Biblii aparute pana la anul 1000. Papirusuri si codice, fragmente recuperate din genizah sinagogii Ben Azer din Cairo - manuscrise vechi, in ebraica, in greaca, in siriaca, in araba, in latina, in gruzina, in armeana, in copta, in paleoslava, cu litere glagolitice, un manuscris in limba ebraica cu litere arabe - - am staruit indelung - incetul cu incetul am ajuns la biblii cu iluminuri, icoane de sfinti, desene mestesugite pe marginea literelor - acel Incipit Evangelium caligrafiat cu mare grija - apoi Biblii ale lui Beda Venerabilul, Alcuin, Theodulf - si ultimul exemplar, o superba Niketas Bible, deschisa pe icoana marelui profet Ieremia, aratand in sus spre o imagine in medalion a lui Iisus - pagina reproduce aidoma un mozaic din Catedrala Sfanta Sofia - inima a inceput sa imi bata - mi-am amintit de Niceta Remesianul si m-am gandit daca nu erau una si aceeasi persoana.

Ei bine, nu. Niceta Remesianul a trait in secolul IV, iar Niketas Bible provine din Constantinopolul veacului X. Se cunosc trei exemplare: una este pastrata la Florenta, in Biblioteca Medicea Laurenziana, o a doua la Torino, iar a treia (cea imprumutata expozitiei) vine din Copenhaga, de la Kogelige Bibliotek.

Un alt Niceta, de data aceasta din secolul al doisprezecelea, Nicetas Eugenianos, ne-a lasat unul din putinele romane din istoria literaturii bizantine, Drossila si Harikles, dar poate cel mai cunoscut Niceta a fost istoricul bizantin care a trait pe vremea Cruciadei a patra, Nicetas Choniates, de la el ne-a ramas descrierea capturarii Constantinopolului de catre cavalerii cruciati, la anul 1204 - Umberto Eco l-a introdus in romanul sau, Baudolino, asezandu-l in galeria sa de eroi, la cumpana dintre realitate, imaginatie si legenda.


(Intalniri neasteptate cu Romani)

Friday, December 08, 2006

The Iraq Study Group Report

ISG Report
(click here for the Romanian version)

There is no magic formula to solve the problems of Iraq. So starts the ISG (Iraq Study Group) Report. And it continues, no one can guarantee that any course of action in Iraq at this point will stop sectarian warfare, growing violence, or a slide toward chaos.

The new approach recommended by ISG is built upon two vectors: building a regional consensus (with emphasis on Iran and Syria participation), and transferring the responsibility to the Iraqis. In order to build the regional consensus, Iraqi issues would be considered in parallel with Israeli-Arab issues.

This approach is very ambitious, only it’s hardly to believe it would be successful. Fareed Zakaria was suggesting some contingency measures. As for the report of ISG, it does not say what happens if the Baker-Hamilton plan proves unsuccessful.

It’s a clear declaration that we are leaving, says Andrew Sullivan in his Daily Dish. It’s not only that, I would add. Because it’s a clear declaration that Kurds should deal their matters by themselves. And not only Kurds. I’m sad. To put it bluntly: Iraqis are not able to help themselves, that’s totally true, but is this their own fault?

Tuesday, December 05, 2006

Intalniri neasteptate cu romani: Olga Tudorache

Olga Tudorache
Olga Tudorache in 'Regina Mama'
Olga Tudorache. Am vazut-o acum cateva seri pe scena Nationalului bucurestean, in Regina Mama. O interpretare zguduitoare.

Piesa este scrisa de italianul Manlio Santanelli. A fost tradusa in romaneste de Florian Potra si pusa in scena de Gelu Colceag. Alaturi de Olga Tudorache joaca Marius Bodochi.

A fost greu sa obtinem bilete la spectacol. Aflat in concediu in Bucuresti dupa o absenta de patru ani, imi doream sa vad si un specacol de teatru. Verisoara mea, Gabriela Banu, a reusit sa obtina bilete pentru sambata, 2 decembrie.

Spectacolul era la sala Amfiteatru. Am intrat in foaier, cu peretii decorati de o serie de imagini din Bucurestiul de azi si din totdeauna - am revazut statui pe care le stiusem in copilarie, demolate spre sfarsitul anilor '50 - statuia lui Lascar Catargiu in Piata Romana, bustul lui Tache Ionescu, aflat aproape de Piata Romana, la intersectia marelui bulevard cu strada care azi se numeste chiar Tache Ionescu. Am vazut statuia marelui rege Carol, pe care nu o apucasem, se afla in fata Palatului Regal. Si cladirea vestita a Teatrului National, de pe Calea Victoriei. Cand plecasem in 2002 acolo se construia un hotel. L-am gasit construit, iar in fata lui a fost recreata intrarea vechiului Teatru National. M-am bucurat ca un copil.

Sala Amfiteatru era plina ochi. Si spectacolul a inceput. O drama cumplita sub forma unei comedii foarte amare. Fiul are cinzeci de ani. Un ratat. Nu a reusit ca ziarist, casatoria i-a fost un esec. Se muta la maica-sa, care isi traieste ultimele zile. Vine ca sa aiba grija de ea, cu gandul ascuns sa isi gaseasca in tragedia stingerii batranei material pentru o carte cu care in sfarsit sa aiba succes. Numai ca mama se incapataneaza sa traiasca. Fiecare din ei incearca mereu sa constuiasca o relatie normala, insa rautatea fiecaruia este prea puternica si distruge orice incercare.

Ea are o vitalitate diabolica. El are umorul cinic al unui ratat, cu tresariri de isterie cand sarcasmul ei il dezbraca de orice aparente si ii sfichiuieste ratarea.

Si la sfarsit cel care moare este el, iar ea, Regina Mama, striga zguduita, Doamne, nu ma pedepsi asa.

Olga Tudorache, in seara aceasta nu ai fost numai Regina Mama atat de vitala, diabolica si atat de umana, ai fost mult mai mult, ai fost Regina Mama a Teatrului Romanesc.


(Intalniri neasteptate cu Romani)

Saturday, December 02, 2006

The Station Agent

Peter Dinklage, Patricia Clarkson, Bobby Cannavale
Avusese de mic copil pasiunea trenurilor. Toata viata mesterise intr-un atelier de trenuri de jucarie - in spatele unei pravalii de jocuri de cai ferate din Hoboken, unul din orasele care se insira pe malul golfului Hudson, fata in fata cu New Yorkul.
Pravalia avea un nume pe masura, Golden Spike, dar era mica si inghesuita, cum este tot Hobokenul. Insa el se simea grozav acolo. Pravalia aia, Golden Spike, mica si inghesuita, era pentru el un spatiu fabulos, si era fericit.
Citea mult, dar numai carti despre trenuri. Si ii placea sa mearga la plimbare, spre sinele de cale ferata. Sa priveasca gara, veche si delasata, dar care candva avusese stralucirea unui palat. Sa priveasca locomotivele, vagoanele, sinele de cale ferata.
Sa mearga el cu trenul, eh, asta nu. Nu avea chiar atat de multi bani.
Seara se ducea la club - un club al pasionatilor de trenuri. Cate unul din ei filmase in cursul zilei un tren in miscare. Il urmarise cu o masina si il filmase. Acum prezenta filmul si il comentau toti. El insa nu facea asemenea filme. Nu ca nu ar fi vrut. Dar nu avea nici masina, nici aparat de filmat. Nu avea chiar atat de multi bani.
Si asta era viata lui, toata ziua mesterea la locomotive, vagoane, sine de cale ferata, gari, toate de jucarie, in atelierul din spatele pravaliei Golden Spike din Hoboken.
Candva de mult, la 19 ani, se indragostise - si atunci a suferit mult. Pentru ca era pitic. Cum sa se uite la el fata pe care o iubea? Era pitic. Oamenii se uitau la el intotdeuna cu curiozitate. Era pitic. Unii radeau batjocoritor. Era pitic. Unii faceau glume idioate. Era pitic. Iar el mergea intotdeuna imbracat intr-un costum negru, si cu capul semet. Si era tot timpul serios. E drept ca peste costum purta o geanta in banduliera, si isi cara pungile de plastic cu cumparaturi. Iar toti radeau. Era pitic.
Ii placea sa mai bea, dar o facea acasa. La carciuma s-ar fi uitat toata lumea dupa el. Si el se insingurase pe zi ce trece, zi dupa zi, an dupa an, tot mai insingurat. Destin de pitic.
Si intr-o buna zi, piticul asta imbatranit si insingurat a primit o mostenire. O casa intr-un orasel departe, in New Jersey, pe malul fluviului Delaware. Casuta era nici mai mult nici mai putin decat o veche statie de cale ferata, dezafectata de multi ani. Alaturi niste sine pe care nu mai circula nici un tren. Insa un vagon vechi ramasese in fata statiei,vagon de tren de demult, cand calatorii purtau palarii semete de cowboy, aveau pistoale si cizme cu pinteni.
Iar statia era o cosmelie in care nu exista curent electric si instalatia de apa trebuia reparata, dar in care se pastrase casa de bilete. Wow!!!
Asa ca piticul nostru a pornit la drum. A ajuns la noua lui casa si s-a apucat sa o aranjeze. Si de acum putea sa fie in sfarsit singur, fara alte locuinte in jur, cu oameni care sa se uite cu curiozitate la el - si sa stea toata ziua intr-o statie adevarata de cale ferata, fie ea si dezafectata, sa se suie in vagonul din fata statiei, sa il studieze de sus pana jos, si sa se plimbe pe sinele de tren, pana la locul unde calea ferata era inca in functiune, sa priveasca acolo trenurile. Piticul era acum sef de gara. Nici mai mult, nici mai putin.
Avea sa aiba parte insa de singuratate? Ei, peste tot sunt oameni. Oameni rai si oameni buni, oameni nepasatori si oameni sensibili, oameni tristi si oameni veseli.
Ea era pictorita. Imbatranea si ea si nu ii reusise nimic in viata. Baiatul ii murise cu doi ani in urma intr-un accident. Se simtea vag vinovata. Ii era teama sa se gandeasca la vinovatia ei, daca era si cata era, dar o apasa ingrozitor. Se despartise de sotul ei. Se simtea ratata. Simtea nevoia unor oameni alaturi de ea, si in acelasi timp simtea nevoia sa ii respinga, sa fie singura. Voia sa isi urle singura durerile ei, obsesiile ei, sa urle singura dupa baiatul ei mort cu doi ani in urma, sa se suie singura pe pereti. Si ii era frica sa ramana singura, si iar simtea nevoia unor oameni, sa o inteleaga, sa fie sigura de ei, sa nu se simta singura, pe care sa ii respinga, sa ramana din nou singura.
Si pictorita s-a intalnit cu piticul. L-a privit cu simpatie, el a respins-o, ea a insistat cu multa delicatete, la un moment dat l-a respins ea, dar atunci el a inceput sa inteleaga tragedia ei. Si omul asta insingurat si inrait a inceput la randul lui sa o trateze pe ea cu delicatete, sa ii inteleaga crizele de mizantropie, sa astepte cu rabdare ca ea sa isi revina, sa se bucure de ea si sa ii ofere ei bucurie.
Doi oameni necajiti, fiecare cu neputintele lui, fiecare devenind mai bun alaturi de celalalt.
Si vanzatorul de la toneta. Entuziast, cat pentru toti trei laolalta. Debordant de vesel, cat pentru toti trei laolalta. Vorbaret, cat pentru toti trei laolalta. Pishicher, cat pentru toti trei laolalta. Il dadeai afara pe usa, iti intra pe fereastra, sa iti stranga mana, sa te imbratiseze, sa iti faca cu ochiul, sa te invite la o bere, la o cafea, la un gratar.
Piticul ii raspundea monosilabic, nu s-a lasat. L-a luat pe pitic in masina, sa urmareasca un tren si sa il filmeze. A invatat sa mearga dupa pitic pe sinele de cale ferata.
Si incetul cu incetul oamenii astia trei au inceput sa se simta bine de tot unul cu altul.

Asta e filmul The Station Agent (Seful de Gara). Cu un actor extraordinar in rolul piticului, Peter Dinklage. Cu o actrita foarte buna in rolul pictoritei, Patricia Clarkson. Si cu inegalabilul Bobby Cannavale in rolul vanzatorului.

(Filmofilia)